"Pădurea norvegiană" de Haruki Murakami

                  DESPRE CARTE                  

I-am citit ultima pagină astă noapte. După care n-am mai dormit pînă la șapte. Cînd a sunat deșteptătorul mamei la șase, i-am spus bună dimineața. Vroiam să mă apuc de o recenzie, dar am lăsat-o pe mai tîrziu și acum, iar la miez de noapte, mă regăsesc în fața calculatorului, scriind.

Vroiam de mult timp să citesc ceva de Murakami. Cînd eram la liceu cineva îmi recomandase această carte, dar n-am prea avut timp de ea și nici nu aveam unde să o găsesc prin bibliotecile de la noi. La începutul săptămînii mi-am printat-o și-am zis s-o citesc.

Acum, cînd încep să scriu, îmi dau seama că, deși sunt foarte exigentă în aprecierea cărților și le dau deseori chiar note mici, nu sunt în stare niciodată să scriu partea negativă a lucrării. Din 10, acesteia i-aș da un 7. După cartea lui Llosa, aceasta îmi pare mult mai profundă. Prima își concentra conținutul pe aventurile intime ale fetei nesăbuite cu Ricardo, a doua însă are un fundal mai special și frumos pe care apar secvențe mai deocheate. Și tocmai aici îmi dau seama cît de frumos a știut totuși Boccaccio să exprime actul sexual prin metafore și expresii ascunse (de felul a băga dracul în iad) în Decameronul, comparativ cu aceștia mai noi, să zicem, care scriu totul fără complicații.

Pădurii norvegiene, titlu ce vine de la un cîntec de Beatles, îi remarc două ramuri care se contrapun - una profundă și specială, alta intimă și degajată. Mie mi-a plăcut cea dintîi, chiar dacă pe alocuri apar mici fragmente patetice, iar cînd vine vorba de patetism îmi vine în minte Teodoreanu - și îmi displace.

Watanabe, personajul care își povestește viața de acum 18 ani, cînd era student, e poate că băiatul aproape de perfecțiunea definiției mele. Doar atît - aproape. La 17 ani, prietenul cel mai bun al lui se sinucide, moarte prin care Watanabe pierde o parte importantă din sinele său. Iubita acestuia, Naoko, devine treptat iubita lui, dar are stări depresive, așa că ajunge în cele din urmă la un sanatoriu, unde Reiko, o femeie de aproape 40 de ani, îi va fi colegă de apartament. Watanabe îi face o vizită și continuă să o iubească, dar își face în același timp o prietenă nouă, Midori, o fată dezinhibată care are cele mai nebunești dorințe (dar frumoase - în mare parte), de care se îndrăgostește mai apoi, lucru care m-a dezamăgit foarte mult, pentru că eu chiar începusem să cred că există și acea prietenie adevărata între un băiat și o fată. Naoko se sinucide la 21 de ani, în pădurea de lîngă sanatoriu, cînd venise s-o viziteze pe Reiko, de la spitalul de boli psihice la care fusese transferat. După moartea ei, Reiko, decide să părăsească sanatoriul, la 8 ani de cînd intrase, și pentru că nu avea pe nimeni la care să meargă, vine la Watanabe și fac dragoste, marcînd prin asta un fel de nou început, detașat de trecutul legat de Naoko. Ea pleacă, iar Toru Watanabe rămâne cu Midori, ultimile rînduri lăsînd o vagă idee despre acel final care nu mi-a satisfăcut așteptările, dar care, cel puțin, corespunde vieții.

Pe lîngă această poveste de dragoste foarte specială, ceea ce mi-a plăcut mai mult la Murakami este maniera lui de a descrie episoade mici într-o manieră foarte deosebită. Unul din episoadele acestea e partea în care Murakami descrie scena de la spital cînd Watanabe rămîne singur cu tatăl lui Midori pentru cîteva ore și manîncă castraveți, după care îi vorbește muribundului despre cursul de filozofie și Euripide.

Nu-mi place să scriu rezumate. Iar cînd scriu pe blog e ca și cum aș scrie în propriu-mi jurnal, deci nu coincide tocmai cu o analiză. Dar îmi place s-o fac, deci continui să scriu.

                  SELECȚII DIN CARTE                  

• Eu nu înţelegeam de ce coborau steagul seara. Naţiunea exista şi după lăsarea întunericului şi erau mulţi cei care lucrau toată noaptea: muncitorii din construcţii, şoferii de taxi, animatoarele, pompierii, paznicii de noapte. Mie mi se părea nedrept ca asemenea oameni să nu beneficieze de protecţia steagului. Oare chiar nu avea nici o însemnătate pentru alţii şi numai eu vedeam lucrurile astfel? De fapt nici pe mine nu mă deranja, la drept vorbind, dar am făcut şi eu o constatare.

• În noaptea în care a murit Kizuki mi-am schimbat complet optica. N-am mai fost capabil nici o clipă să consider moartea (respectiv viaţa) o problemă atât de simplă. Moartea nu mai era la polul opus vieţii, ea era în mine, fusese întotdeauna în mine. Oricâte eforturi aş fi făcut, nu puteam uita lucrul acesta. În noaptea aceea de mai, când l-a luat pe Kizuki, care împlinise doar şaptesprezece ani, m-a luat şi pe mine. 

• Curios să aflu ce era în capul liderilor, i-am întrebat pe câţiva dintre ei de ce vin la cursuri în loc să continue greva, dar nu au fost capabili să mă lămurească. Nici nu aveau ce să-mi răspundă. Ce să-mi spună, că le era teamă să nu piardă credite din pricina prezenţei insuficiente la cursuri? Când mă gândesc că tocmai ei ceruseră restructurarea universităţii, mi se face greaţă. Asemenea ticăloşi îşi reglează vocea după cum bate vântul: ba urlă, ba vorbesc în şoaptă. 

• Duşmanul numărul unu al indivizilor nu era puterea de stat, ci lipsa de imaginaţie. 

• Ţi-am mai spus că m-am apucat de pian la vârsta de patru ani, dar abia atunci mi-am dat seama că, de fapt, nu cântasem niciodată numai pentru mine. Întotdeauna mă pregăteam pentru vreun test, exersam sau voiam să impresionez pe cineva. Contează şi asta dacă vrei să stăpâneşti bine un instrument, nu zic, dar după o anumită vârstă, trebuie să începi să cânţi şi numai pentru tine. Asta înseamnă muzică cu-adevărat. 

• Când cineva spune o minciună, apoi trebuie să mai inventeze o grămadă de alte minciuni ca să se potrivească cu prima. 

• Ceea ce ne face să fim normale, spuse Reiko, este faptul că recunoaştem că nu suntem normale. 

• Ca să supravieţuieşti în lumea asta, trebuie să-i pui pe alţii la treabă. 

• People are strage when you’re a stranger – Jim Morrison. 

• Un individ a ţipat la mine: „Chiar nu înţelegi nimic? Ce naiba ai în creierii ăia?" Atâta mi-a trebuit. M-am înfuriat şi i-am spus că recunosc că nu sunt deşteaptă, că fac parte din clasa muncitoare, dar tocmai acestei clase muncitoare i se datorează mersul înainte al lumii, clasa asta care este exploatată... şi că revoluţia nu înseamnă pentru indivizi ca el decât cuvinte sforăitoare pe care oamenii simpli nu le înţeleg. De altceva nu sunt buni. Ce fel de revoluţie este aceasta?! I-am spus că, dacă ar fi după mine, aş face ca lumea asta să fie un loc în care să se trăiască mai bine şi că, dacă există într-adevăr exploataţi, trebuie să se pună capăt unui asemenea sistem. Asta era credinţa mea şi de aceea le puneam întrebări. Aveam dreptate?

• Nu te mai autocompătimi, zise el. Numai cretinii fac aşa ceva. 

• — N-ar trebui să uiţi că viaţa e ca o cutie de fursecuri! Am dat din cap şi m-am uitat la ea. 

— Cred că sunt cam tont, pentru că uneori nu prea înţeleg ce vrei să spui. 

— Ştii cum se asortează fursecurile, nu? Unele îţi plac, altele nu. Le mănânci mai întâi pe cele care îţi plac şi rămân la urmă cele care nu-ţi plac. Eu aşa gândesc ori de câte ori mi se întâmplă ceva ce nu-mi convine. Dacă reuşesc să fac şi ce nu-mi convine, pe urmă e simplu. Viaţa e ca o cutie de fursecuri. 

• Când te trezeşti în beznă, singurul lucru pe care-l poţi face este să închizi ochii şi să încerci să te obişnuieşti cu întunericul. 

• — Cât de mult mă iubeşti? întrebă Midori. 

— Suficient de mult ca să pot transforma toţi tigri din junglă în unt, am spus eu.