| blog personal. cu și despre poezie. literatură. cărți. jurnal. călătorii. despre frumos și tot ce-mi mai vine prin cap. |

sâmbătă, 27 iulie 2013

"Rătăcirile fetei nesăbuite" de Mario Vargas Llosa

Lectura acestei cărţi împarte, probabil, cititorii în mai multe categorii. Moraliştii ar susţine că Llosa e prea intim, poate chiar pervers. Departe de acele fragmente care, da, destul de detaliat descriu raportul celor doi protagonişti în limita patului, pe mine m-a ţinut aproape de această carte felul de a iubi a lui Ricardo, zisul pişpirică sau băiatul bun, şi felul de a fi al Otiliei, zisa Lily în copilărie, Madame Robert Arnoux la Paris, Mrs Richardson la Londra, iubita lui Fukuda la Tokio şi, din nou la Paris, Madame Somocurcio. Fata rea îşi reinventează identitatea de fiecare dată cînd întîlneşte o nouă pradă din care ar putea avea profit, băiatul bun însă, fiind peruan ca şi ea, visează din copilărie la un singur lucru: "Să mor de bătrîneţe la Paris", iar "Parisul merita orice sacrificiu."
Fiecare fugă a nesăbuitei de la pişpirică avea pentru mine o notă de mister pe care vroiam s-o destăinui şi, chiar dacă mi-a părut într-o oarecare măsură o fire specială, am rămas împlinită la final, ştiind că dispare pentru totdeauna din viaţa bărbatului pe care îl distrugea: "Pentru mine tu eşti mantisa religiosa, nu ştiai? O insectă femelă care-şi devorează masculul în timp ce el face dragoste cu ea." 
Ceea ce mi-a atras atenția în mod deosebit e una din explicaţiile bătrînului tată al Otiliei într-o discuţie cu Ricardo: "Ea voia să fie ca albii bogaţi." Exact ceea ce descrie Frantz Fanon în studiul său asupra psihologiei rasismului şi al denaturării identităţii colonizaţilor - "Black skin, white masks", piele neagră, mască albă în traducere. Fanon explică procesul de latification, care tradus din engleză ar fi încercarea înălbirii unui om pentru a-l face exact ca şi laptele, deci o schimbare ce vine impusă la nivel de mentalitate, primul punct al căruia reprezintă a vorbi limba celuilalt, iar a vorbi limba străinului care te dirijează e ca şi cum ai vorbi o limbă care vorbeşte împotriva ta, care îţi impune cultura, obiceiurile şi tot ce e propriu poporului respectiv. Aparent simplă, replica tatălui său spune deci despre Otilia mult mai multe decît ar părea, pentru că venind din Lumea a Treia, adică din categoria ţărilor în curs de dezvoltare, Peru fiind şi fostă colonie, aceste detalii justifică atitudinea ei. 
Tot această fată rea şi nesăbuită îmi aminteşte de "Charlotte: the final journey of Jane Eyre" de Donald Thomas, o carte pe care am analizat-o la cursul de literatură engleză și care are o tentă prea intimă, dar pe care, în comparație cu "Jane Eyre" de Charlotte Bronte, eu aş defini-o sublimă, raportîndu-mi idea la distincţia pe care o face Burke între frumos şi sublim, frumosul fiind marea pictată pe fundalul unei seri liniștite, pe cînd sublimul - marea pictată pe timp de furtună, adică o senzaţie a teribilului, imagine care zguduie şi zice mai multe decît frumosul. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

critica perfecţionează